Franciscanii in Romania

Ordinul Fraţilor Minori Conventuali
Provincia „Sf. Iosif” din România

Nota Istorica

Conform tradiţiei, Ordinul Fraţilor Minori este prezent pe meleagurile noastre încă de la începutul procesului de expansiune franciscană, adică din timpul vieţii Sfântului Francisc de Assisi. Astfel, înainte de confirmarea textului definitiv al Regulii Ordinului Franciscan, de către Papa Honoriu al III-lea (29 noiembrie 1223), dată care consfinţeşte oficial instituţionalizarea Ordinului Fraţilor Minori, găsim deja misionari franciscani (1221) într-o provincie ultramontana (Ungaria-Schiavonia) ce se învecina cu Valahia şi, apoi, cu Moldova.

Documentul oficial care atestă orientarea franciscanilor către aceste teritorii este bula Cum hora undecima (11 iunie 1239), emisă de Papa Grigore al IX-lea, în care franciscanilor le era cerut să meargă în misiune la bulgari, valahi şi cumani, şi li se acordau anumite privilegii; iar într-o scrisoare din 1241 a regelui Bela al IV-lea al Ungariei, adresată regelui Konrad al Germaniei, se confirmă prezenţa misionarilor franciscani în aceste teritorii.

În 1245, după tentativa Conciliului din Lyon de a uni Biserica Occidentală şi cea Orientală, Papa Inocenţiu al IV-lea a trimis mai mulţi misionari franciscani la bulgari, valahi, cumani şi tătari, acelaşi lucru repetându-se în 1253.

Fratele Angelo de Spoleto a fost ucis pentru credinţă în 1314 la Cetatea Albă, iar episcopul Ieronim Catalano, întors din misiunea avută în Cumania, în relatarea făcută Papei Ioan al XXII-lea, afirmă că dieceza sa se extinde „din oraşul Varna, din Bulgaria, până la Saray, în latitudine; şi de la Marea Neagră, până la Ţara Rutenilor, în longitudine” (6 martie 1322).

În urma unei cereri adresate Papei Grigore al XI-lea (1370-1378), de către voievodul Laţcu, la 9 martie 1371, s-a înfiinţat Episcopia de Siret (1371-1434), care, după înfiinţarea Arhiepiscopiei de Lemberg (1412) şi după moartea episcopului de Siret (1412), a trecut sub jurisdicţia acesteia din urmă. Episcopii au purtat titlul de Siret, primul episcop fiind franciscanul polonez Andrei din Cracovia (9 martie 1371), iar ultimul care a purtat acest titlu a fost franciscanul Ioan (29 iulie 1434).

Papa Grigore al XI-lea, în anul 1374, a cerut arhiepiscopului de Esztergom să numească un episcop pentru românii catolici, indicându-l în acest sens pe franciscanul Antonio de Spoleto, cu sediul episcopal la Argeş.

Ordinul Fraţilor Minori, prin documentul pontifical „Ite vos”, emis de Papa Leon al X-lea, avea să se despartă, la 29 mai 1517, în două mari familii: Franciscanii Conventuali şi Franciscanii Observanţi; la această dată, ambele familii activau pe teritoriul Moldovei şi Valahiei, misiunea lor comună continuând, în mod succesiv, până la începutul secolului al XVII-lea.

În anul 1622, la 14 ianuarie, Papa Grigore al XV-lea a înfiinţat Congregaţia De Propaganda Fide, care avea să înfiinţeze prima ei misiune pe 25 aprilie 1623, încredinţată Franciscanilor Conventuali, sub titlul Misiunea Fraţilor Minori Conventuali din Moldova şi Valahia.

Prefecţii Misiunii, care între 1623–1650 aveau reşedinţa la Constantinopol, deoarece erau şi Miniştrii provinciali de Orient şi Vicari Patriarhali Latini, aveau sa fie prezenţi în Misiune începând cu anul 1650. Aceştia, de cele mai multe ori, inclusiv până în secolul al XIX-lea, aveau şi titlul de Vicari apostolici sau chiar de Episcopi şi Vizitatori apostolici.

Prefectul Misiunii Franciscane Conventuale din Moldova, Nicolaus Iosephus Camilli, a fost numit Vizitator apostolic pentru Moldova la 16 septembrie 1881, iar la 4 decembrie 1881 a fost consacrat cu titlul de Episcop de Mosynopolis. După înfiinţarea Arhiepiscopiei de Bucureşti de către Papa Leon al XIII-lea, la 27 aprilie 1883, prin bula „Quae in christiani nominis incrementum”, avea să fie întemeiată şi Episcopia de Iaşi, la 27 iunie 1884, fiind numit titular episcopul franciscan conventual Nicolaus Iosephus Camilli.

La 2 iulie 1895, misionarul franciscan conventual Daniel Pietrobono, Vicar general, a convocat la Bacău pe toţi misionarii franciscani din zonă, pentru a decide împreună înfiinţarea unei provincii în Moldova, iar episcopul franciscan de Iaşi, Dominic Jaquet, a cerut Congregaţiei De Propaganda Fide înfiinţarea unei Provincii regulare. Drept rezultat, la 26 iulie 1895, Sacra Congregaţie a hotărât înfiinţarea Provinciei „Sf. Iosif – Soţul Preasfintei Fecioare Maria”, a Fraţilor Franciscani Minori Conventuali din Moldova, al cărei prim Ministru provincial a fost Pr. Daniel Pietrobono (1895-1899).

De asemenea, s-a stipulat împărţirea Provinciei în 4 Custodii cu 10 parohii, împreună cu filialele lor: Bacău (Prăjeşti, Bacău, Fărăoani, Luizi-Călugăra), Galaţi (Galaţi, Huşi), Săbăoani (Săbăoani, Adjudeni, Hălăuceşti) şi Trotuş (Târgu-Trotuş).

În România modernă, până la 1928, nu au existat dispoziţii speciale care să reglementeze situaţia juridică a Ordinelor religioase. Prima lege care a luat în seamă crearea ca şi persoane juridice ale Ordinelor religioase a fost Legea Cultelor din 1928, art. 36, pentru ca, mai apoi, prin art. 17, din Legea pentru ratificarea Concordatului dintre Statul Român şi Sfântul Scaun (12 iunie 1929), Statul să recunoască personalitatea juridică a Ordinelor şi Congregaţiilor religioase catolice din Regat, numai dacă membrii erau români şi Superiorul lor provincial locuia în ţară.

Ministerul Instrucţiunilor Publice şi al Cultelor, la 17 mai 1941, a eliberat următorul act juridic prin care se recunoştea personalitatea juridică a Provinciei „Sf. Iosif”: „Se certifică, prin prezentul, că Ordinul Fraţilor Minori Conventuali (Provincia Sf. Iosif) este înscris în registrul persoanelor juridice al Ordinelor religioase din ţară, potrivit art. 36 din Legea Cultelor”.

Prin Decretul-Lege nr. 176 din 3 august 1948, Ordinele religioase din România, inclusiv Provincia „Sf. Iosif” OFMConv. din Moldova, au fost suprimate, iar mulţi dintre membrii ei au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de detenţie. Preoţii franciscani îşi vor continua activitatea de păstori sufleteşti în parohiile diecezane până în 1990, când Provincia avea să se reorganizeze, atât sub îndrumarea Pr. Gheorghe Pătraşcu, care a condus Provincia şi în clandestinitate, cât şi prin laborioasa iniţiativă a celorlalţi preoţi franciscani rămăşi în viaţă, sprijiniţi fiind de conducerea centrală a Ordinului Fraţilor Minori Conventuali şi având aprobarea autorităţilor bisericeşti.

Reorganizarea Provinciei a început de la Nisiporeşti (NT), unde parohul de atunci, Pr. Petru Albert, a deschis o Şcoală Preteologică şi, în luna mai, precum şi în lunile succesive ale anului 1990, a primit un număr de circa 60 de tineri, spre a-i pregăti să intre în Ordin. În toamna aceluiaşi an, prima serie de novici a început pregătirea pentru voturi la Luizi-Călugăra, iar în 1991, primul grup de fraţi profeşi a fost trimis la studii în străinătate. În acelaşi an, s-au început lucrările la actualul Institut Teologic Franciscan din Roman şi s-a restaurat casa de noviciat din Prăjeşti. În 1993, primii fraţi au reluat activitatea în ritul oriental şi au pus bazele unei prime comunităţi la Oradea, urmată, câţiva ani mai târziu, de comunităţile din Holod şi Carei. În 1994 s-a construit Postulandatul franciscan din Huşi. Episcopia de Iaşi a redat fraţilor comunităţile parohiale din Luizi-Călugăra, Prăjeşti, Tg. Trotuş, Galaţi, Huşi şi Hălăuceşti, la care s-au adăugat comunităţile din Buruieneşti, Nisiporeşti şi Cacica.

Din această succintă prezentare istorică reiese cu claritate mărturia de viaţă creştină şi zelul apostolic al înaintaşilor noştri, ceea ce ne obligă şi pe noi, cei de astăzi, la un răspuns pe măsură, spre gloria lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor.

fratii_2004

Fraţii Provinciei la alegerea Ministrului provincial – iulie 2004