Provincia ”Sfântul Iosif” din România

Liceul Teologic Romano-Catolic ”Sfântul Francisc de Assisi” este înființat de Ordinul Franciscan Minor Conventual, un ordin religios al Bisericii Romano-Catolice, cu o tradiție în istorie de peste 800 de ani, prezent în toată lumea, în țări din toate continentele, ocupându-se de activități spirituale, cultuale, educative, caritative și misionare. Frații franciscani coordonează și lucrează în sanctuare și bazilici, în biserici conventuale și parohiale, în universități, licee, școli, în opere caritative și sociale, în inițiative ecumenice și de dialog interreligios, fiind alături de toți oamenii, ce cei în nevoi, de cei care îl caută pe Dumnezeu, de tineri, adolescenți, copii și de orice persoană deschisă dialogului și căutării sincere.

În România, acest Ordin se regăsește organizat în Provincia Fraților Minor Conventuali ”Sfântul Iosif, Soțul Preacuratei Fecioare Maria”, care are un număr de 220 de frați și preoți, activând în sanctuare și parohii, case de reculegere, școli și fundații. Mulți din frații franciscani români sunt absolvenți ai i Liceului nostru și mulți elevi din cadrul liceului nostru se pregătesc pentru a trăi această vocație frumoasă.

Istoric al prezenței Ordinului Fraților Minori în România

Conform tradiției, Ordinul Fraților Minori este prezent pe meleagurile noastre încă de la începutul procesului de expansiune franciscană, adică din timpul vieții Sfântului Francisc de Assisi. Astfel, înainte de confirmarea textului definitiv al Regulii Ordinului Franciscan, de către Papa Honoriu al III-lea (29 noiembrie 1223), dată care consfințește oficial instituționalizarea Ordinului Fraților Minori, găsim deja misionari franciscani (1221) într-o provincie ultramontană (Ungaria-Schiavonia) ce se învecina cu Valahia și, apoi, cu Moldova.

Documentul oficial care atestă orientarea franciscanilor către aceste teritorii este bula Cum hora undecima (11 iunie 1239), emisă de Papa Grigore al IX-lea, în care franciscanilor le era cerut să meargă în misiune la bulgari, valahi și cumani, și li se acordau anumite privilegii; iar într-o scrisoare, din 1241, a regelui Bela al IV-lea al Ungariei, adresată regelui Konrad al Germaniei, se confirmă prezența misionarilor franciscani în aceste teritorii.

În 1245, după tentativa Conciliului din Lyon de a uni Biserica Occidentală și cea Orientală, Papa Inocențiu al IV-lea a trimis mai mulți misionari franciscani la bulgari, valahi, cumani și tătari, același lucru repetându-se în 1253.

Fratele Angelo de Spoleto a fost ucis pentru credință în 1314 la Cetatea Albă, iar episcopul Ieronim Catalano, întors din misiunea avută în Cumania, în relatarea făcută Papei Ioan al XXII-lea, afirmă că dieceza sa se extinde „din orașul Varna, din Bulgaria, până la Saray, în latitudine; și de la Marea Neagră, până la Țara Rutenilor, în longitudine” (6 martie 1322).

În urma unei cereri adresate Papei Grigore al XI-lea (1370-1378), de către voievodul Lațcu, la 9 martie 1371, s-a înființat Episcopia de Siret (1371-1434), care, după înființarea Arhiepiscopiei de Lemberg (1412) și după moartea episcopului de Siret (1412), a trecut sub jurisdicția acesteia din urmă. Episcopii au purtat titlul de Siret, primul episcop fiind franciscanul polonez Andrei din Cracovia (9 martie 1371), iar ultimul care a purtat acest titlu a fost franciscanul Ioan (29 iulie 1434).

Papa Grigore al XI-lea, în anul 1374, a cerut arhiepiscopului de Esztergom să numească un episcop pentru românii catolici, indicându-l în acest sens pe franciscanul Antonio de Spoleto, cu sediul episcopal la Argeș.

Ordinul Fraților Minori, prin documentul pontifical Ite vos, emis de Papa Leon al X-lea, avea să se despartă, la 29 mai 1517, în două mari familii: Franciscanii Conventuali și Franciscanii Observanți; la această dată, ambele familii activau pe teritoriul Moldovei și Valahiei, misiunea lor comună continuând, în mod succesiv, până la începutul secolului al XVII-lea.

În anul 1622, la 14 ianuarie, Papa Grigore al XV-lea a înființat Congregația De Propaganda Fide, care avea să înființeze prima ei misiune pe 25 aprilie 1623, încredințată Franciscanilor Conventuali, sub titlul Misiunea Fraților Minori Conventuali din Moldova și Valahia.

Prefecții Misiunii, care între 1623–1650 aveau reședința la Constantinopol, deoarece erau și Miniștrii provinciali de Orient și Vicari Patriarhali Latini, aveau sa fie prezenți în Misiune începând cu anul 1650. Aceștia, de cele mai multe ori, inclusiv până în secolul al XIX-lea, aveau și titlul de Vicari apostolici sau chiar de Episcopi și Vizitatori apostolici.

Prefectul Misiunii Franciscane Conventuale din Moldova, Nicolaus Iosephus Camilli, a fost numit Vizitator apostolic pentru Moldova la 16 septembrie 1881, iar la 4 decembrie 1881 a fost consacrat cu titlul de Episcop de Mosynopolis. După înființarea Arhiepiscopiei de București de către Papa Leon al XIII-lea, la 27 aprilie 1883, prin bula „Quae in christiani nominis incrementum”, avea să fie întemeiată și Episcopia de Iași, la 27 iunie 1884, fiind numit titular episcopul franciscan conventual Nicolaus Iosephus Camilli.

La 2 iulie 1895, misionarul franciscan conventual Daniel Pietrobono, Vicar general, a convocat la Bacău pe toți misionarii franciscani din zonă, pentru a decide împreună înființarea unei provincii în Moldova, iar episcopul franciscan de Iași, Dominic Jaquet, a cerut Congregației De Propaganda Fide înființarea unei Provincii regulare. Drept rezultat, la 26 iulie 1895, Sacra Congregație a hotărât înființarea Provinciei „Sf. Iosif – Soțul Preasfintei Fecioare Maria”, a Fraților Franciscani Minori Conventuali din Moldova, al cărei prim Ministru provincial a fost Pr. Daniel Pietrobono (1895-1899).

De asemenea, s-a stipulat împărțirea Provinciei în 4 Custodii cu 10 parohii, împreună cu filialele lor: Bacău (Prăjești, Bacău, Fărăoani, Luizi-Călugăra), Galați (Galați, Huși), Săbăoani (Săbăoani, Adjudeni, Hălăucești) și Trotuș (Târgu-Trotuș).

În România modernă, până la 1928, nu au existat dispoziții speciale care să reglementeze situația juridică a Ordinelor religioase. Prima lege care a luat în seamă crearea ca și persoane juridice ale Ordinelor religioase a fost Legea Cultelor din 1928, art. 36, pentru ca, mai apoi, prin art. 17, din Legea pentru ratificarea Concordatului dintre Statul Român și Sfântul Scaun (12 iunie 1929), Statul să recunoască personalitatea juridică a Ordinelor și Congregațiilor religioase catolice din Regat, numai dacă membrii erau români și Superiorul lor provincial locuia în țară.

Ministerul Instrucțiunilor Publice și al Cultelor, la 17 mai 1941, a eliberat următorul act juridic prin care se recunoștea personalitatea juridică a Provinciei „Sf. Iosif”: „Se certifică, prin prezentul, că Ordinul Fraților Minori Conventuali (Provincia Sf. Iosif) este înscris în registrul persoanelor juridice al Ordinelor religioase din țară, potrivit art. 36 din Legea Cultelor”. Prin Decretul-Lege nr. 176 din 3 august 1948, Ordinele religioase din România, inclusiv Provincia „Sf. Iosif” OFMConv. din Moldova, au fost suprimate, iar mulți dintre membrii ei au fost arestați și condamnați la ani grei de detenție. Preoții franciscani își vor continua activitatea de păstori sufletești în parohiile diecezane până în 1990, când Provincia avea să se reorganizeze, atât sub îndrumarea Pr. Gheorghe Pătrașcu, care a condus Provincia și în clandestinitate, cât și prin laborioasa inițiativă a celorlalți preoți franciscani rămăși în viață, sprijiniți fiind de conducerea centrală a Ordinului Fraților Minori Conventuali și având aprobarea autorităților bisericești.

Reorganizarea Provinciei a început de la Nisiporești (NT), unde parohul de atunci, Pr. Petru Albert, a deschis o Școală Preteologică și, în luna mai, precum și în lunile succesive ale anului 1990, a primit un număr de circa 60 de tineri, spre a-i pregăti să intre în Ordin. În toamna aceluiași an, prima serie de novici a început pregătirea pentru voturi la Luizi-Călugăra, iar în 1991, primul grup de frați profeși a fost trimis la studii în străinătate. În același an, s-au început lucrările la actualul Institut Teologic Franciscan din Roman și s-a restaurat casa de noviciat din Prăjești. În 1993, primii frați au reluat activitatea în ritul oriental și au pus bazele unei prime comunități la Oradea, urmată, câțiva ani mai târziu, de comunitățile din Holod și Carei. În 1994 s-a construit Postulandatul franciscan din Huși. Episcopia de Iași a redat fraților comunitățile parohiale din Luizi-Călugăra, Prăjești, Tg. Trotuș, Galați, Huși și Hălăucești, la care s-au adăugat comunitățile din Buruienești, Nisiporești și Cacica.

Din această succintă prezentare istorică reiese cu claritate mărturia de viață creștină și zelul apostolic al înaintașilor noștri, ceea ce ne obligă și pe noi, cei de astăzi, la un răspuns pe măsură, spre gloria lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor.